Un blog ratat

A ELODIÁ, elodiez, vb. I. Tranz. A aduce elogii unor nulităţi, a lăuda (în cuvinte entuziaste) kitsch-ul, a preamări prostia . Din otevescul "élodier".

Sursa: OTV 2008 | Trimisă de Dan Diaconescu ( in birect ), ian, feb etc. 2008 | Greşeală de greşeală

Mă las de fumat! Nu mai beau ca porcu'! Nu o să mă mai implic! N-o să mai plâng! N-o să mai ţip! N-o să mai mint! N-o să mai vorbesc cu proştii! O să mă fac băiat cuminte! O să mă distrez doar cum vreau eu! O sa zbor! O să mor! O să fiu o fată rea! O să... o să... o să...

La început de an simţim că avem o putere de decizie mai clară. Un sistem de gândire mai bine pus la punc prin care ajungem la concluzii logice pentru acele momente: putem să facem orice, totul fiind posibil. O fi de vină porcul de Crăciun sau sângele din alcool, cert e că suntem stăpâni pe situaţie, suntem dincolo de norii oricăror slăbiciuni. Suntem zei!

Suntem atât de zei şi totuşi aşteptăm ajutor de la un calendar. O bucăţică de carton cu toate cele 365 ( 366 ) de zile, arajate în 12 luni, în 52 săptămâni. Deci argumentul suprem în luarea unor decizii pe care le considerăm importante este reprezentat de... curgerea timpului? E cam ciudat s-aştepţi să treacă timpul doar pentru a avea tupeu să trăieşti.

Nu! Nu putem să ne oprim din vicii atât timp cât faţă de noi nu avem o argumetare forte. Că renunţi la ceva bazându-te exclusiv pe faptul că e început de an... nu e decât o grijă-n plus. Încă un lucru ce nu trebuie făcut. Hmmm... parcă atunci când eram mici nu ne plăcea să facem ceva doar aşa, că zice nu-ştiu-care. Doream să ni se explice, să înţelegem de ce se-ntâmplă ce se-ntâmplă. Să asezonăm evoluţia cu puţină logică. Nu suntem maşinării. Posedăm liberul arbitru, instinctul de conservare, logica. Destule elemente pentru a putea argumenta o diferenţă axiomatică.

Stăm cuminţi şi aşteptăm un robot cu conştiinţă care să ne înveţe să murim fericiţi. De ce? Căci suntem nişte incapabili care vor ca lucrurile să se-ntâmple peste noapte şi cu cât mai puţin efort din partea noastră. Mulţi se vor trezi a doua zi mai avuţi, mai inteligenţi, mai frumoşi, moment în care vor realiza cât de important e timpul şi cât de aproape stătea fericirea. Eu zic să lăsăm roboţii în pace, viaţa nefiind roz, oricum. E clar că pentru a le avea pe toate trebuie să lupţi. Şi să sufeeeri pân' la Dumnezeu şi-napoi. Şi dacă suferi şi o faci degeaba, iar altă problemă, că sunt n cazuri în care viaţa trece pe lângă, iar individul se mulţumeşte cu o resemnare dulce în care investeşte, uneori, mai mult decât ar fi făcut-o pentru a trăi prezentul.

De multe ori suntem orbi, surzi, absenţi la realitate, ne lăsăm prinşi prea mult de moment şi uităm să gândim dincolo de prima secundă. Şi regretăm momente-n viaţă doar pentru că ne-am pripit. Dar nu-i bai. Cu timpul, când mai stăm să analizăm detalii, reuşim să creăm un peisaj lizibil. Abia atunci ajungem să ne dăm seama cine-a greşit, de ce, şi ce-ar fi trebuit făcut. De multe ori e prea târziu pentru a remedia ceva, dar măcar suntem siguri de evoluţie şi de ciclicitate, cele învăţate fiindu-ne de ajutor într-un viitor mai mult sau mai puţi îndepărtat.

Şi sfaturile! Dăm sfaturi ce-ar salva o lume, dar suntem incapabili să le ascultăm pentru a ne salva pe noi înşine. Aia cu " fă ce zice popa, nu ce face popa " e lesne de-nţeles când suntem sclavii propriilor defecte, incapabili de a ne da atenţia necesară. Acum, la 26 de ani, stau şi văd cum de nenumărate ori mi-am neglijat ideile şi încrederea în sine, reuşind cu brio să-mi pun beţe-n roate. Asta e, avui momente de prostie cruntă, dar sper că n-au fost de prisos. Da, ştiu... sunt un optimist înrăit.

Schimbările se fac din interior, simpla conexiune cu un factor exterior reprezentând doar nişte alte posibile scuze. Primul pas e acceptarea. " Nu vreau să mă las de un anume viciu. Îmi place şi îmi provoacă un rău acceptabil. Dacă, pe viitor, situaţia de va schimba dramatic, atunci sper că voi fi capabil să fac faţă situaţiei. Dacă nu... ori o să-mi dau seama că sunt un învins şi o să mă resemnez, ori o să-mi dovedesc, explic, demonstrez faptul că trebuie să mă las de acel viciu astfel încât să accept liniştit lipsa sa. ". Destul de simplu, nu? Păi e simplu, că-n teorie suntem magici. Practica ce ne mai domoleşte spiritul.

Am plecat de la o doleanţă şi m-am dus pe câmpii. Ehhh, măcar un om să înţeleagă ce vreau eu să zic, şi tot e mai mult decât suficient. Dap, dorinţa mea înainte de a muri e să văd ce am reuşit eu să fac în viaţă. Nu mă refer la modificările vizibile, cum ar fi cele din carieră, familie etc. Mă refer la efectele pe care le-am produs. Fiecare element ce a fost modificat de mine cumva. De la un surâs furat cu greutate în metroul cu sardine, până la vorba de bine dată unui necunoscut reprezentăm entităţi cu puterea de a modifica. Vreau eu, în nebunia mea, să cunosc fiecare amănunt al existenţei mele. Cred că m-ar ajuta şi-acum o asemenea viziune, dar nu ştiu dacăs unt pregătit...

Caconcluzie, e greu, dar nu e indicat să ducă altcineva acest greu în locul nostru. Cât despre nereuşite... capu' sus, că oricum nu-i pasă nimănui, iar dacă esteţi deştepţi, veţi specula momentul când trebuie întroarsă roata. Spun de speculat, pentru că la asta se rezumă viaţa: eşti prezent în situaţia cutare, moment în care ai de ales între a continua şi a renunţa, argumentele fiind doar ale tale. Dacă reuşeşti, bravo ţie! Dacă nu... atunci încearcă să-nţelegi ce s-a-ntâmplat, sigur vei avea nevoie pe viitor.

Un an bun!

Noi... ne grăbim. Nu suntem energici, suntem agitaţi. Nu fugim după ceva, ci fugim de ceva. Ne minţim pe noi, d-apăi pe alţii. Suntem sclavii unor gesturi nedorite. Promovăm ticuri verbale iritante. Ne trezim plângând. Adormim plângănd. Urâm. Rămânem sincer scărbiţi de gesturile noastre văzute la alţii. Suntem ipocriţi, haini. Nu ştim să ne găsim fericirea, indiferent de resurse. Rănim doar ca să vedem cât de mult poate sângera cineva. Cerşim suferinţă, dar ne plângem de existenţa ei. Dorim ca lumea să fie altfel, dar de la sine. Ne pierdem ani din viaţă într-o luptă surdă între sechelele trecutului şi vise, prezentul devenind un element absent. Reuşim să dăm sfaturi înţelepte pe care nu le urmăm. Reuşim să vedem suferinţă unde nu există şie place s-o vedem pentru că ne amuză morbid măruntaiele. O parte din noi excelează privindu-l pe celălalt scufundat în lacrimi. Nu tot timpul. E nevoie de un moment ca să ne sticlească ochii a foame de durere. Reuşim să ridicăm în slăvi meschinul şi să călcăm în picioare inocenţa. Nu ştim când începe drumul nostru în viaţă. Nu ştim dacă şuturile-n cur sunt paşi înainte decât abia prea tărziu. Emanăm şi ne hrănim cu suferinţă. Ne e mai uşor să distrugem şi să ne resemnăm decât să creăm şi să ne luptăm pentru ideile noastre. Culmea, când găsim posibilităţi, reuşim să le adaptăm astfel încât să ne doară, pentru că ne place, mă! Avem în sânge furia asta cu tentă masochistă. Bă nene, suntem creaţi împotrivă! Împotriva logicii, raţiunii, evoluţiei. Şi mici şi drăgălaşi să fim şi tot se găseşte câte un idiot să ne explice nouă bătrâneşte că liberul arbitru este opţional, dar neindicat, iar lumea se-nvârte după cum vrea ăla cu palma mai grea, deci taci!

E greu, mă! Te caci pe tine de greu ce e! Dar dacă nu tu, atunci cine pula mea?

... muntele să stea în banca lui, că Mahomed e băiat deştept şi ştie el de ce nu vine la munte. N-o fi drumul perfect. Excelent e, dar nu perfect. I s-a udat vreo bujie şi nu mai merge jigleru'. Suflă! Suflă!. E, mai târziu, meci tare la B1. Adoptează Elodia. Gemeni! Ajunge Tolea badigardu' lu' Pinocchio. Ceva! E clar că se-ntâmplă ceva de nu vine Mahomed la munte, iar un munte pe nepusă masă nu este prea funky. Să-nţelegem că muntele este un căpos ilogic? De ce vine peste Mahomed? Muntele se simte singur? Free hugs pentru munte numai să stea cuminte.

Pe bune, nu mi se pare ca fiind proverb sau vorbă de duh, ci mai mult o ameninţare de la macaronari, că ş-aşa au stat ceva ani sub arabi, deci or avea ei o treabă cu vreun Mahomed. Un fel de "dacă n-aduci banii până diseară. o să dormi cu peştii" privit în oglindă. Ameninţare cu iz filosofic, să nu ştii de ce şi când ţi-o iei, dar să fii sigur că ţi-o iei. Sau poate aşa făceau oamenii, pe vremuri, mişto de sihaştri "Ia zi, mă! Veni muntele la tine? înţâleptule care eşti! Cât de dură crezi că e Nirvana?"

N-aş vrea să am parte de prezenţa muntelui atunci când i se năzăreşte acestuia. Poate vreau şi eu un moment de linişte geografică, nu de altitudini ameţitoare şi zăpezi pufoase. Ce aiurea să reuşeşti să ajungi la un nivel de înţelepciune suficient de ridicat pentru a discuta cu un munte, iar acela să fie posesiv şi ilogic. E şi filosofia asta o dragoste, iar dragoste fără suferinţă nu ai cum.

Revenind la ce n-am exprimat, nu mai vreau frig!!! Vreau vară! Lungă de-o viaţă şi lată de-o plajă. Destul încât să-ncapă o lume. Nici mai mult nici mai puţin. Iar iarnă să servesc doar când simt eu nevoia. Să beneficiez de această libertate... climatică.

Concluzia finală e că dacă nu vine Mahomed la munte, înseamnă că e la mare. Sau măcar visează la ea.