Un blog ratat

Să nu ai alţi dumnezei afară de mine. Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti.

Da dă ce? Sunt un om al cărui liber arbitru are arie de acoperire doar în limitele dictate de către credinţă? Interesant e că porunca asta confirmă că mai există şi alţi dumnezei, dar n-am eu voie să-i am. Păi, dacă există şi alţi dumnezei, eu de ce n-am posibilitatea de a alege? Oare libertatea de a-mi alege Dumnezeul depinde doar de familia-n care mă nasc şi de educaţia religioasă pe care mi-o oferă?

E bine că Biblia-i concepută astfel încât credinciosul să vadă bine în tot ce se-ntâmplă rău, că Dumnezeu nu prea îşi lasă de izbelişte credincioşii, ci doar îi supune la teste de credinţă, ca să vadă dacă mai are mocofanul încredere în el. Deci mi se pare logic, Dumnezeu stă el aşa liniştit, dar, din când în când, se mai trezeşte să-şi verifice adepţii şi aşa mai apare câte-un Iov. Ciudat e căcam suntem pre mulţi Iovi, prea multă vreme. În toate acestea, Iov n-a păcătuit deloc, şi n-a vorbit nimic necuviincios împotriva lui Dumnezeu. Ete canci! Cum dreq să vorbească împotriva Dumnezeului? Doar nu vrem să-l supărăm, că poate ne trezim c-o Sodomă, o Gomoră sau vreun Potop ad-hoc. Păi deh, Dumnezeu ăsta o arde cam parşiv, dacă ne spune c-a iertat, dar el de fapt strânge în el şi defulează din când în când.

De ce prima poruncă a decalogului nu sună aşa: Ai dreptul să-ţi alegi singur Dumnezeul, pentru că eu sunt Totul? Lui Dumnezeu îi este frică de liberul arbitru? Dacă tot este atât de omniprezent, de ce nu-i lasă omului dreptul de a alege? Sau stai, că de fapt nu este omniprezent. El se adună mai mult în moaşte, ca să vină fanaticii, să stea la coadă ore, să se tragă unii pe alţii de insignele cu I luv Jesus more than you do!, să se calce finuţ pe copite pentru a ajunge mai repede la moaşte să scape şi de quest-ul ăsta. Trebuie să se ştie cine-i credinciosu' în cartier. Dumnezeul ăsta ortodox e destul de impresionabil, dacă pune botul la cozi d-aste comuniste, că eu sigur n-aş avea mare-ncredere într-o şleahtă de fanatici bolânziţi de o religie ipocrită. Nu spun aci doar de ortodoxism, ci de mai toate religiile ce spală creiere, dar na... dacă aş fi parte din biserică, nici eu n-aş prea vrea să am parte de enoriaşi cu circumvoluţiuni, personalitate sau alte d-astea.

De ce sunt obligat să învăţ despre Dumnezeul altora? Doar faptul că am fost botezat ortodox, sunt constrâns multă vreme să-l învăţ pe Dumnezeu ca fiind bun doar în religia părinţilor sau a profesorului de religie? De ce nu se predă istoria religiilor la modul binar? Allah este bun aici şi aici, dar nu e bun aici pentru că aşa şi pe dincolo. Cutare oferă asta, cere asta şi tot aşa, fără poveşti de adormit fanaticii sau vrăjeli de doi lei, dar stai, că şi-n religie contează cantitatea. Păi ce? De ce nu se acceptă un copil ca fiind fără credinţă până la o anumită vârstă? Între timp se mai documentează şi el despre ce-l atrage, ce-l linişteşte mai mult.

Pe ce-şi bazează oamenii ăştia credinţa când nu reuşesc să-şi găsească uşor dumnezeul omniprezent? Sau stai, că biserica e casa domnului şi d-aia se-mbulzea lumea. Cu cât mai mare casa, cu atât mai mult dumnezeu încape în ea. Cu cât mai credincioase personajele, cu atât mai mare asemănarea între ele şi o cireadă de vaci nebune, că deh, izbăvirea se dă la kil. Cu cât te freci mai mult de moaşte, cu atât ţi se iartă mai multe păcate; dacă şi pupi, ai gura aurită, clar. Cu cât ai faultat mai multe babe nebune, cu atât mai bine pentru tine, că sigur îţi găseşte popa un loc în Rai, unde-i cald şi bine, că tu chiar meriţi. Ţi-ai dovedit credinţa cu fiecare coadă la care-ai stat, cu fiecare copil cărat în braţe pentru a lua faţa la proştii care n-au pus mâna pe un copil. Ai arătat unei lumi cât de mult meriţi un jilţ printre nori pufoşi atunci când ai reuşit să treci prin bariera de jandarmi pentru a fi mai aproape de credinţă. Deci credinţa e pretutindeni, dar n-a zis nimeni că este dispusă constant peste tot, deci de-aici şi mişcările astea de mase, că altfel ar fi stat fiecare la casa lui şi şi-ar fi slăvit dumnezeul liniştit, fără să fie pasibil de omor din culpă pentru că a strivit vreun jandarm în drumul către lumină.

Decalog

1. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău;

Păi după ce criteriu se-ajunge la situaţia asta? Primul sosit, primul servit? Şi clar se vede ideea de unicitate.

Ar fi sunat mai bine Eu sunt acum Domnul Dumnezeul tău; ai dreptul să-ţi alegi singur Dumnezeul, căci eu sunt înţelegător.

2. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine. Să nu-ţi faci chip cioplit, nici altă asemănare, şi să te închini lor.

Meeee! Meeeeee! Only meeeee!!!!

3. Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert.

Un fel de Ie cum a scris ăia de au mai completat Biblia, iar alte idei e naşpa.

4. Adu-ţi aminte de ziua Domnului şi o cinsteşte pe ea.

Adică să mai trecem şi noi pe la biserică, măcar Duminica, că poate-am uitat în ce trebuie(!!!) să credem.

5. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, că bine să-ţi fie ţie şi mulţi ani să trăieşti pe pământ.

Adică cum? Dacă-mi supăr părinţii, mor mai repede? Păi oricum trebuie să-i cinstesc, că doar ei m-au dus de m-au botezat, că altfel n-ajungeam la poruncile astea.

6. Să nu ucizi.

Ok, fie! Mai ucide şi tu, dar doar în numele credinţei. Mai jertfeşte şi tu un animal, mai ia o armă de omoară un necredincios d-ăla de nu-l respectă pă dumnăzeul tău, mai sdrobeşte faţa unuia de se află-n faţa ta la coadă la moaşte. În general nu-i bine să ucizi, dar. uneori, credinţa o cere.

La restul poruncilor nu prea am ce comenta la ora asta.

Nu, nu sunt ateu, pentru ca nu am avut cum să studiez toate religiile lumii pentru a mă declara împotriva tuturor. Sunt doar împotriva noţiunii de biserică şi cum îşi manifestă puterea.

Păci ce?! Blogării n-are coarde vocale? Are alţii, că io sunt afon, dar am volum, aşa că să nu mă stârniţi. Bon, deci blog'n'roll 2 pe 2 noiembrie la Coiotu' Naşpa. Cică e oameni cu glas, beutură moca şi dreq ştie ce-o mai fi, important e că blogări se exprimă şi altfel decât în scris. Evident că, la fel ca-n scris, vor fi destui care vor fi inspizi, afoni şi neinteresanţi, dar na... asta e blogosfera: cu mocofani ce cred poveştile lu' visurât, cu personaje cool ce-l idolatrizează pe zoso, cu agramaţi ce au aere de genii, cu virgine ce se cred matroane şi tot aşa, deci nu vă aşteptaţi la vreo întâlnire lipsită de tensiune, că deh... nu toata lumea iubeşte pe toată lumea. Hai la caraoche, căcântatul e şi el bun.

, dar să vezi restu'.

Eu nu sunt mare băutor de cafea, făcând uz doar la nevoie. Nu spun că n-am încercat, dar nu mă prinde, la fel cum nu mă prind nici ţigările. Am luat de-am tras un fum, două, nouă, dar nu merge. Arăt precum un tăntălău ce se străduieşte să abordeze un viciu pe care nu-l înţelege. Sunt persoane pe care le prinde bine o ţigară agăţată de buză, dar eu n-am pofta asta de a da bine cu tutunul. Trag în piept cu forţă şi m-ameţesc, completând astfel efectul unui alcool şi... cam atât. Nici-o secundă acordată stilului, liniei, nimic. Dacă nu m-a prins, nu m-a prins. Poate când oi fi mai bătrânel pervers o să trag din pipă uitându-mă sub fustiţele copilandrelor, dar până atunci mai e.

La birou am norocul că-s tip simpatec şi se deranjează secretara şefului să-mi facă şi mie cafea. Nu cer decât atunci când mi-e poftă, nu doar aşa... să fac pagubă. O cafea pe birou nu e un lucru periculos. O cafea pe biroul meu este un real pericol. Am un procentaj impresionant în ceea ce priveşte raportul număr cafele/damage făcut. Cred că am băut 10 cafele într-un an juma', de când sunt eu p-aci. Câteva din astea 10 am reuşit să le vărs. Să fie vreo 5-7 care-au avut nenorocul ăsta. Printre victime se află nişte procese verbale, câteva facturi, laptopul meu ( merge încă ), ceva acte de la colega de pe birou ( am rază mare de acţiune ) şi, de acum vreo 2 ore, căştile alea pe care le lăudam eu că mă apără de sunetele nedorite. Nu ştiu ce mi-a zis careva şi am vrut să scap de căşti să fiu mai atent, aşa că le-am aruncat pe birou. Cum-necum, am reuşit să înmoi o cască în cafea. Buretele de protecţie mustea a cofeină, lapte şi zahăr. Cafeaua n-are gust de plastic, slavă Domnului, dar căştile alea sigur nu le mai folosesc, chiar dacă în primă instanţă m-am gândit că le las să se usuce şi le folosesc p-ormă, dar am uitat de un mic amănunt, zahărul ăla nu prea se evaporă el, cum nu se evaporă nici cofeina sau laptele, aşa că le-am lăsat la colega pe birou, poate uit şi mă trezesc râzând de vreunul de se lipeşte de ele. Malefic sunt.

Şi nu prea. Îmi place de el că e sincer, dar e cam introvertit. De multe ori mi se pare că ar vrea să spună ceva, dar nişte gânduri îl apasă şi-l obligă să tacă. Nu ştiu exact ce se întâmplă, dar nu pot ţine mereu legătura cu el. Şi e păcat, că-i tip creativ şi plin de viaţă. Se plimbă cum vrea, când vrea. Ajunge pe meleaguri noi, gustă miresme noi, dar parcă familiare. Parcă şi ieri noi, şi alaltăieri. Discuţiile contradictorii nu i-au plăcut niciodată, iar diplomaţia nu este chiar punctul lui forte, de multe ori reuşind să folosească argumente irefutabile, chiar şi atunci când nu era necesar, reuşind astfel să anihileze ludicul situaţiei. Sentimentul de izolare ce-l degajă îl face una dintre cele mai misterioase persoane cu care am avut onoarea să interacţionez: ştii sigur că atunci când comunică, o face într-un mod exact, dar interpretabil. Mario e un tip sceptic când îşi alege prietenii, chiar dacă domeniul în care lucrează îi permite să interacţioneze cu multe persoane. Creaţiile sale îl reprezintă până la ultima unduire, reuşind să-i surprindă în detaliu zvâcul personalităţii. Băiat simpatic, dar ciudat.

Sunt "tras la răspundere" că nu mai sunt fun, că am luat-o pe alte căi scriitoreşti decât de obicei. Păi na... se mai schimbă omul. Nu e vorba de evoluţie, ci de schimbare, de modificare. Oare pe la ce vârstă ni se taie de schimbări? Presupun că modul de abordare al noului ţine de intelect, cât şi de bunul simţ al fiecăruia. Nu de puţine ori am dat de oameni ce mergeau pe ideea "ăsta sunt eu şi cu asta basta", dar mai urâţi sunt cei ce înţeleg situaţia, o procesează corect, dar acţionează împotriva-i dintr-un prostesc orgoliu sau inutilă încăpăţânare.

România - Franţa. Cât a stat televizorul în dormitor, tricolorii au jucat fotbal. La vreo 5-10 minute după al doilea gol am mutat şi eu tembelizorul în bucătărie să vedem şi noi ce se-ntâmplă. S-a întâmplat 2-2. Restul îl ştiţi şi voi.

V-am zis că-s fericit de căşti, nu? Păi câţi dintre voi aveţi chef luni dimineaţa de poveşti, bancuri şi alte specii de gălăgie verbală? Aţi prefera o depănare nedorită a unei amintiri neamuzante sau un Don't know why cu Norah Jones? Lunea asta sunt asocial cu drept de semnătură.
Aveau ăia de la pcnews un concurs. Am renunţat când am văzut care-s cerinţele pentru rundele următoare celei de-a doua: prezentarea unor obiecte de la nu ştiu ce sponsor. Mpfff... poate-am fost eu mai naiv sau mai chior, dar am înţeles altceva din textul de prezentare al concursului. Ehh, încă un lucru început şi neterminat. De data asta fără vreun regret.

Probabil am mai adus aminte cu altă ocazie, dar nu mi-a trecut: nu înţeleg oamenii ce se afundă-n incoerenţă şi irelevanţă doar pentru a poza ca neînţeleşi. Mă refer la discuţii simple, în care se aplică o logică elementară, nu de teme abstracte. Mai interesant, sunt persoane ce-i sprijină pe aceşti aşa neînţeleşi, promovând ideea dacă io nu-nţăleg, n-o arăt, că doar nu vreau să pic de prost şi să-mi stric imaginea. Şi-atunci de ce ne mai mirăm de spiritul de turmă haotic? Nu e evident că pe om nu-l interesează unde se duce atât timp cât se duce undeva? Restul sunt detalii de prisos.
Ieri-alaltăieri am prins la PROTV câteva momente din waţapdac cu doctora Oana Cuzino. Se discuta problema copiilor ce-şi sug degetul, sau degetele, depinzând de foame şi de deschidere. S-a prezenzat un reportaj unde se accentua ideea că nu trebuie ca părinţii să-i contrângă pe copii prin ungerea degetelor cu ardei sau înfăşurarea acestora, ci să le explice ce se întâmplă dacă-şi sug degetele. Bun, sfaturi logice, până aici nicio problemă. În schimb, la finalul emisiunii, mu...lt prea-nţeleapta Oana dă un sfat demn de pregătirea ei: ca soluţie alternativă se poate folosi un lac de unghii amar. Ta-daam!

Dumnezeu nu există, că dac-ar fi existat, n-ar fi permis multor mii de oameni să se omoare doar să atingă nişte moaşte şi n-ar fi avut nevoie de bani pentru a accepta credinţa unor fraieri. Sunt mai mult decât scârboase aceste mişcări unde biserica-şi exercită dreptul la prostia naivilor. Dar despre Dumnezei cu altă ocazie, acum e week-end şi trebuie să ne bucurăm de el. La recitire!

Sunt fericit că am căşti la muncă. Nu trebuie să mai aud toate care se spun prin birou şi, mai mult, nu pot fi apostrofat că n-am fost atent. Ş-aşa, când mă cheamă şeful, s-o găsi careva să mă bată pe umăr. A! Şi nici nu mi se mai spune să dau muzica încet, că deranjez pe nu-ştiu-care. Deci trăiascăcăştile!




Plastikman - Psyk

Ziua mea, în cursul săptămânii vorbesc, începe atunci când bag cartela la metrou. Da, încă nu am trecut pe card.

Nu începe când sună alarma mobilului. Mă trezesc, întind mâna spre undeva-ul de unde se-aude melodia ( Bronsky Beat - Smalltown Boy ), reuşesc să pun mâna pe mobil. Îi dau snooze, că mai închid ochii puţintel, nu mult. După zece secunde începe să sune şi mobilul de muncă. L-am uitat prin bucătărie, dar îi aud soneria stresantă fără probleme. Mi-e lene să mă ridic, aşa că mă mulţumesc că e destul de departe încăt să nu mă deranjeze prea mult. Cristina ce mai vociferează, dar irelevant pentru soluţionarea problemei.

Mă plimb prin pat, tăvălindu-mă precum un porc leneş printre cearceafuri. Aş mai dormi puţin la lumina dimineţii... aşa... mirosind soare şi bucurându-mă de mângâieri, săruturi şi vociferări, evident, dar, după cum spuneam, lucru irelevant pentru soluţionarea problemei. Cobor din pat cu greu, mănânc, dacă mai am timp. A... e 8 şi 20, la 8 jumate trebuie să fiu la muncă. Până la muncă fac 45-55 de minute, deci... mhmmm...

Cristina mă lasă la metrou. E ceva mai frig decât în maşină, ce-i drept. Se lucrează cu zor la străzi, dar mai în colo, că muncitorii n-au ajuns pe şantier din cauza altor muncitori ce au început să repare ( alte ) străzi mai devreme, deci cine se trezeşte de dimineaţă, îi împiedică pe alţii să... orice.

La cititoarele de cartele mereu dau de cineva care nu-nţelege exact cum e cu sunetele. Adică atunci când îţi este permis accesul, sună într-un fel, iar cand e respinsă cartela, face alt zgomot. Evident de diferite între ele, bineînţeles. E simpatic să vezi situaţiile astea oriunde numai nu la cel dinaintea ta. Bon, aştept să realizeze doamna din faţa mea că biiiip e diferit de bip bip bip bip ( +/- un bip, că nu mai ţin minte ) şi trec şi eu. Abia acum pot spune că începe ziua. Acum când nu m-aş prea mai întoarce după ceva uitat acasă.



Wax Tailor - Ungodly Fruit


Avem ziare moca, deci avem şi aglomeraţie. Toată pătura intelectuala underground se luptă pentru un dram de informaţie gratuită, de multe ori falsă sau de proastă calitate. Eu mă risc să iau un ziar atunci când nu e nimeni la coadă, dar şi atunci cu mare atenţie, că poate mă prinde-n ambuscadă vreun grup de cititori înrăiţi şi-mi arată ei mie cât ie ei de dornici să ştie cum merge lucrurile în ţara asta.

Dar stai puţin, că n-am ajuns nici măcar la ziare. Aş fi vrut eu, dar n-am cum. Au venit două metrouri şi deşa s-a instaurat legea sensului unic sau cum vreţi voi să-i spuneţi: a ţăranului de Bucureşti sau a mulţimii, că doar suntem în democraţie, unde puterea e a poporului. Uuu-weee! Adi Căcum? Adică personajele ( că sunt nişte personaje ) ce umblă cu metroul au o metalitate de turmă, nu de bun simţ şi logică. Se văd ei că sunt de vreo 50 de ori mai mulţi decât cei care coboară la metrou, aşa că analizează situaţia din punct de vedere procentual. Bă, noi suntem 50, ăia sunt 1, deci 2% din persoanele care circulă în acest tunel. deci merită 2% din spaţiul alocat deplasării. Ideea n-ar fi greşită, dacă! Dacă toate persoanele ar avea aceleaşi dimensiuni, dar sunt destui care uită că nu e nici frumos nici sănătos să te faci cât tancul. Dacă fluxul ar fi constant, dar se mai întâmplă să vină şi de la Dristor 2 lume şi să vezi atunci consternare pe cei ce urcă: acum nu mai sunt ei 50 şi ceilalţi 1. Dar nu mai contează, că oricum ei au gândit situaţia înainte de a coborî pe peron. Ei ştiau că au parte la 98% din tunel/scări pentru a se deplasa. Hai 100%, că 2 în plus sau în minus nu contează, şi oricum suntem mai mulţi! Şi-atunci iar distracţie, că mai sunt unii ce ştiu că pe dreapta nu merge să cobori, aşa că încearcă pe stânga şi... aţi văzut cum merge treaba. Ar trebui puse semafoare la metrou, poate-aşa-nvaţă şi intelectualii ce ie aia logică de/şi bun simţ.

Peronul e gol, că doar m-am luptat pe scări. Cu ceva ani în urmă aşteptam 3 minute şi venea metroul, acum, că ş-aşa circulă mai mulţi, trece ceva timp până să treacă vreunul. Bon, vine şi metroul după un veac, evident, plin peste măsură. Înjur printre dinţi şi-l las să se ducă-nainte, că nu simt nevoia să transpir şi să mă frec la-nghesuială. Al doilea vine mai repede, mai gol, mai respirabil. Drumul e scurt. Mă zgăiesc puţin la fundu' uneia, apoi reuşesc să citesc nişte titluri peste un umăr necunoscut. Le uit repede la cat de interesante sunt. Mai îmi plimb privirea prin tren şi mai prind câte un cadru care mă face să schiţez o reacţie. Trec de Mihai Bravu. Doamna cu ziarul a dat pagina, aşa că mă pun la curent cu noile titluri pe care, evident, le uit repede. După Timpuri Noi observ că tipa cu fund are şi ţâţe şi zâmbet. E plăcut să vezi dimineaţa oameni frumoşi, mai ales când activitatea asta porneşte din pat ( vai, ce simpatec sunt! ).

La Unirii cobor şi eu. E un avantaj când staţia la care cobori are peronul pe aceeaşi parte cu cea la care urci, iar între astea două peronul este pe partea cealaltă. Îmi aduc aminte când lucram la Timpuri Noi şi nu stăteam locului în metrou două staţii, că deh... aveam treabă să traversez mulţimea pentru a ajunge la uşă. Evident că şi aici se aplică legea sensului unic, că doar nu se schimbă omul între două staţii. Sau de ce nu? Să se oprească din când în când metroul între staţii şi să li se explice călătorilor cum trebuie să te comporţi în mijloacele de transport în comun. Să fie o linie paralelă pe care să intre cât timp se ţine prelegerea, apoi să revină la cursul normal. Cum eşti meltean, cum te trage pe dreapta să te cicălească la cap. Hai, că oricum în suprateran n-ai cum să te rişti să te refugiezi. În cel mai rău caz creşte vânzarea la mp3 playere şi căşti.

Am văzut că lumea aruncă ziarele astea gratuite la gunoi. Cât de mare să fie egoismul şi miserupismul, dacă lumea preferă să arunce la gunoi un ziar în loc să-l pună în... cum dreq le spune la suportul ăla de ziare aflat la câţiva metri. Distanţă, nu adâncime sau înălţime, că aşa aş fi înţeles.. Oricum până la ora 9-9:30 vreo 5-15% ( aproximez eu ) din ziare ajung la gunoi, că nu-ţi ia prea mult timp să parcurgi un ziar de genul ăsta.

Ajung la 32 în staţie. Îngustă, scurtă şi aglomerată. Aştept să plece primul 32 cu toată grâmada de sardele încăpăţânate. Păi da! Se aruncă în tramvai cu o asemenea înverşunare de zici că nu-i adevărat. Dar e adevărat, iar românul chiar se năpusteşte să urce când nici măcar nu s-a coborât in totalitate. Şi când reuşeşte el să urce... pfff... să vezi viteză, ca să se ştie că este un personaj complet şi are şi viteză pe lângă forţă. Sau, mai eficient, ninjac. Da, da! D-ăla de aruncă cu mapa pe scaun din alergare. Şi mai eficient ar fi dac-ar arunca mapa direct din staţie, să nu mai fie nevoie să-şi dovedească forţa. Să arate că creierul rulz!

Ehhh...